Albinutele

LEGENDA GHIOCELULUI

Legenda ghiocelului

                                                după Eugen Jianu

    Fiecare floare din cele care există are ceva cu care să ne bucure.
    - Eu, a întrebat ghiocelul, așa mic și slab cum sunt, ce bucurie pot face omului?
    Dar, iată, Iarna este în puterile ei. Peste tot e doar omăt. Într-o zi, mic, alb și plăpând, ghiocelul iși sună vesel clopoțelul.
    - Cine îndrăznește să mi se împotrivească? întrebă baba Iarnă, scuturându-și cojoacele de nea și de țurțuri.
    Se uită împrejur și zări ghiocelul.
    - Tu erai? Am să te îngheț la noapte! exclamă Iarna.
    - Nu vă mâniați, baba Iarnă și moș Omăt. Soarele mi-a trimis veste să mă arăt, răspunse ghiocelul.
    Dar peste noapte, baba Iarnă și moș Omăt au chemat gerul în ajutor. A suflat și moș Crivăț.

    - Unde ești, ghiocelule? N-ai înghețat? Mai cutezi să mi te împotrivești?
    - Drept să vă spun, mi-a fost tare frig. Ba era să mă smulgă vântul. M-am pitit după un bulgăre de zăpadă. Dacă și la noapte va fi tot atât de frig, am să mor înghețat, spuse cu tristețe ghiocelul.

    Soarele, auzind vorbele duioase ale ghiocelului, îi trimise în ajutor raze calde. Dis de dimineața, de sub plapuma de nea, au apărut o mulțime de ghiocei.
    - Baba Iarnă, moș Omăt, hai să ne jucăm de-a prinselea! strigau veseli ghioceii.
    Așa s-a dovedit ghiocelul mai tare decât Iarna, arătând că el este vestitorul primăverii.

DRAGOBETELE - SĂRBĂTOAREA ROMĂNILOR

Dragobetele

Dragobete era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă, ci fiindcă era ştiută din bătrâni - ca fiica regelui Decebal de care s-a îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian). Chipeşul Dragobete, un neastâmpărat şi un năvalnic, era un peţitor şi un naş al animalelor – iar Românii l-au considerat protectorul iubirii celor care se întâlnesc de ziua lui – când omul participă la bucuria naturii, pregătindu-se de venirea primăverii, la început de an agricol / odată cu ieşirea ursului din bârlog. Cine participa la această sărbătoare avea să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, fiindcă Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute flori de primăvară – mai ales ghiocei - prin păduri şi lunci. Sărbătoarea de Dragobete era un prilej pentru comunitate de a afla şi ce cununii se pregăteau peste an. Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, de Dragobete fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă dar şi de păsările cerului – ce se puteau logodi atunci. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Toţi socoteau sărbătoarea ca de bun augur. Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de nea, numită “zăpada zânelor” iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. Pe 24 Februarie - de Dragobete - pentru Români este sărbătoarea iubirii.