Dragobete
era fiul Babei Dochia (căreia i se zicea aşa nu fiindcă era în vârstă,
ci fiindcă era ştiută din bătrâni - ca fiica regelui Decebal de care s-a
îndrăgostit cuceritorul Daciei, împăratul roman Traian). Chipeşul
Dragobete, un neastâmpărat şi un năvalnic, era un peţitor şi un naş al
animalelor – iar Românii l-au considerat protectorul iubirii celor care
se întâlnesc de ziua lui – când omul participă la bucuria naturii,
pregătindu-se de venirea primăverii, la început de an agricol / odată cu
ieşirea ursului din bârlog. Cine participa la această sărbătoare avea
să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, fiindcă Dragobetele
îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat. Îmbrăcaţi de
sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau
să caute flori de primăvară – mai ales ghiocei - prin păduri şi lunci.
Sărbătoarea de Dragobete era un prilej pentru comunitate de a afla şi ce
cununii se pregăteau peste an. Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau
degeaba, de Dragobete fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate
orătăniile din ogradă dar şi de păsările cerului – ce se puteau logodi
atunci. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi
stricat rostul împerecherilor. Toţi socoteau sărbătoarea ca de bun
augur. Se spunea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei
care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche
tot restul anului. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat,
pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara
ultimile rămăşiţe de nea, numită “zăpada zânelor” iar apa topită din
omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru
diferite descântece de dragoste. Pe 24 Februarie - de Dragobete - pentru
Români este sărbătoarea iubirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu